Haos si Zambete

Si am zis: sa fie blog! Si a fost, dar doar pentru cateva saptamani.

Ma tot urmareste sentimentul asta, cand placut, cand enervant, de deja-vu. Ma urmareste intr-un stil mafiot, pe care il urasc si in fata caruia ma inclin. Ii simt rasuflarea in ceafa minute in sir, ma invarte – ma ia pe sus – ma ameteste, dispare pe nesimtite ca si cand nici n-a fost, ca apoi sa imi sara in fata din ceea ce parea a fi cel mai inofensiv tomberon.

Anul trecut, pe vremea asta, era la fel ca anul asta, pe vremea asta. Si nu ma refer la vreme. E ceva asa… bolnavicios de ciclic. Desi, faptic, multe s-au schimbat. Lucruri palpabile, substantive cu numar si gen. Sau poate totul chiar, mai putin eu. Ceea ce nu imi pot da seama in momentul asta daca e de bine sau de rau.

Si imi facusem planuri.

Planificarea concediului e ce ne face sa rezistam ultima luna la serviciu, calatoria e mai frumoasa decat destinatia in sine, visatul cu ochii deschisi nu a omorat pe nimeni, rezolutiile de anul nou sunt un must, bla bla. Planurile sunt in principiu pozitive si vizeaza evolutia. Si de multe ori implinirile materiale sunt strans legate de o multumire emotionala (ok, asta a sunat aiurea), de o relaxare a spiritului ca dupa o vizita la spa. Cand insa nu se atinge si acest din urma plan… well, it almost sucks.

Promisiunile, ceva ce am evitat dintotdeauna. Odata facute, si-au pierdut valoarea. Odata trecute in cuvant si rostite cu voce tare au fost pe jumate clasate de o minte nestatornica si capricioasa. Ma plictisesc repede. Listele. Niciodata nu au avut la mine totul bifat. Ora de intalnire. Cel mai probabil ratata (ceea ce m-a si facut sa am toate ceasurile din casa potrivite cu 7 minute inainte). Si blogul. Ei bine, la fel de probabil, un experiment semireusit, semiratat si semiconsumat. Desi, daca e sa adun, inseamna o experienta si jumatate. Which, for someone who does everything halfway, is pretty damn good.

Este foarte greu sa te dezobisnuiesti de ceva. De orice. De exemplu, pana mai acum 2 zile ma dezobisnuisem de iarna. Imi luasem gandul de la ea si parafasem sentimentul prin gestul suprem de a baga la loc, in coltul cel mai intunecat al dulapului, manusile pe care nici iarna asta nu le-am purtat. Am scos de la naftalina melodiile de vara (de asta vara, ca de vara-to-be-2010 inca n-au aparut), pozele cu marea, pozele cu mine si cu marea, pijamalele 3 sferutri cu girafa (girafa, tropice, caldura, intelegeti voi). Dupa care a inceput sa ninga…

Ninge si acum, tocmai s-au ciocnit doua masini la mine sub geam, DN nu-stiu-cat s-a blocat iar, avem toate indiciile unei reveniri in forta. Ma duc sa imi scot manusile, sa se uite pe fereastra, ca apoi sa le bag la loc 11 luni in medical. Devin depresive, pe motiv de nebagare in seama.

Beijos,

 si sa ne-auzim mai pe caldura.

Interpretarile.

In tot ce este inexact si imprecis, isi pot dovedi eficienta. Pentru ca nu se poate dovedi contrariul. Pornesti de la o premisa stiind ca este inutil si lipsit de sens sa incerci sa cauti o alta. Principiu folosit, mai mult sau mai putin constient, de astrologii “profesionisti” sau de la fel de “profesionistele” ghicitoare in bob, in globuri de cristal plastifiat, sau in ce or mai da ele. Inghiti ce ti se ofera asa cum e, sau nu o faci deloc. Crezi sau nu crezi. As simple as that, doar nu o sa iti pierzi timpul cu teorii ale conspiratiei.

In viata de zi cu zi insa, unde este de asteptat ca bipezii cerebrali sa actioneze coerent si rational, interpretarile devin o inepuizabila sursa de imprevizibil. De aici, evoluand spre o sursa de venit pentru cei a caror meserie presupune on a daily-basis jonglarea cu semantica si cu tot ceea ce poate fi contestat si reabordat dintr-un unghi diferit, SAU spre o sursa de real-pain-in-the-ass pentru restul muritorilor. Care, la randul ei, poate avea doua continuari firesti.

-         Nu iti pasa ce crede lumea, ce se poate (sub)intelege din ceea ce faci/zici. Ergo, traiesti o viata lunga si fericita. Daca nu fumezi, bei, te droghezi excesiv, caz in care esti doar fericit.

-         You do give a crap on what others may or may not think. And now is when it’s gettin’ tricky. (Am incercat sa imi dau seama de ce vorbesc in engleza… Probabil ca suna mai bine “crap” in varianta lor). Deci iti pasa. Lucru care te face din oficiu dobitoc, dar asta e, oameni suntem cu totii. Fericiti cei fara de constiinta, care nu realizeaza impactul pe care il au asupra celorlalti. Altfel, starea de self-awareness (asta e doar ca sa evit repetarea) devine unul dintre cei mai acceptati si puternici inhibatori. Nu inseamna neaparat ca ne face sa mintim, desi aici, la partea cu minciuna, ar fi mai mult de discutat. Ne face in schimb sa modelam forma finala in care furnizam adevarul. Si aceasta modelare mintala si adesea involuntara, se face bazandu-ne exclusiv pe ceea ce credem ca poate fi mai bine sau mai usor acceptat de catre ceilalti, pe observatiile pe care le-am facut de-a lungul vremii asupra publicului tinta si, evident, pe niste presupuneri hazardate, cladite pe o monitonizare minimala a unor stari de scurta durata si a unor reactii superficiale prin simplul fapt ca pot fi la randul lor la fel de influentate de exact acelasi proces prin care ne filtram si noi ideile. Pe scurt, daca celilalti apuca sa “minta” inaintea nostra, iar noi ne construim “strategia” pornind de la niste perceptii denaturate din fasa ?       *(intrebare retorica)     

Daca imi aduc bine aminte –desi e foarte posibil sa nu o fac, “sa nu minti” era unul din cele 10 pacate condamnabile. Sa denaturezi adevarul, sa omiti, sa ignori anumite fragmente pot fi probabil la fel de bine incadrate in aceeasi categorie. Eh, what the hell, suntem oricum toti niste pacatosi, se stie. Probabil ca tot “efortul” nostru de a cosmetiza niste reactii naturale si, cel mai probabil, complet acceptabile altfel, ar merita daca am ajunge la rezultatul scontat si daca scopul ar fi atins. Se poate prea bine insa, ca uneori sa nu avem un scop, si sa folosim strategii de personal PR in interesul propriu, fara a avea de fapt un interes. Si cum, mai nou, inducerea in eroare din virtutea inertiei s-a transofrmat aproape in sport national (ca sa nu zic global), te-ai astepta ca macar mai-marii statului, pusi sa candideze o data la cinci ani, sa fi dobandit intre timp minunata capacitate de a manipula usor, abil, fara greseala. Flawless, ca sa ramanem in spiritul anglofon. Ca mana unui doctor experimentat, pe care nu o simti atunci cand iti baga ditamai acul in vena. Sau poate intre timp am devenit noi prea buni la asta si asteptarile au crescut proportional cu nivelul cunostintelor pe care l-am atins si pofta nebuna de a critica si ataca aproape orice la care credem ca am ajuns sa ne pricepem cat de cat.

Doamne, cat pot sa deviez uneori.

Vedeti, iar am reusit sa scriu ceva complet neinteligibil pentru voi, cu valoarea insa a unei defulari revelatorii chiar, pentru mine. So, i’ll get all the credit and all the benefits; me, me, me. Ceea ce iar ma face sa ma intreb de ce mai tin acest blog public. A, da, pentru ca am un domeniu de .ro si e pacat fata de restul care nu au, dar ar merita sa aiba pentru ca scriu prea bine.

Damn.

 Acest text este un pamflet, o metafora, or something (de unde si invazia ghilimelelor) si va fi tratat ca atare. Adica nu luati mot-a-mot tot ce scriu aici, you dummies… :)

Cum sa te pregatesti pentru toate lucrurile bune care ti se intampla, cand atata timp ti le-ai dorit si atat de mult te-a ingrozit apropierea de ele?

Cum sa renunti atat de usor la pesimismul ascuns sub masca grotesc pictata a unei confortabile nepasari si al unui realism imaginar-asumat?

Cum sa ai curajul ca dintr-o data sa dai la o parte principii si ratiuni de-o viata, pentru a te expune cu buna stiinta deziluziilor, totul pentru efemeritatea si sublimul unor clipe de apogeu pe oscilanta curba a fericirii?

Cum sa te intorci catre El dupa atata timp, pentru prima oara cu multumire pioasa in suflet si priviri, in locul fricii, al rugamintilor fierbinti si disperarii de alta data?

Cum sa inveti sa primesti binecuvantari nesperate, pe care nu  le-ai cerut si uneori nici seama nu ti-ai dat de cat de mult iti lipsesc?

Cum sa faci fata atator bucurii fara sa ai macar certitudinea ca le meriti?

Filmele care sunt inspirate din realitate. Plictiseala care ne facem sa vrem adrenalina. Scenariile rectilinii care nu ne multumesc.

A uri sau nu imprevizibilul. Nu asta este intrebarea, evident. Este doar un substitut de intrebare existentiala pana gasim una care sa functioneze pe termen lung. Pe termen scurt, descoper in fiecare zi complexitatea naturii umane. Fiecare, cu norme proprii, carand dupa sine o scara a valorilor complet personalizata pe care ne invita sa ne asezam, cu increderea de discernamant a unei persoane care crede ca poate sa emita pareri filosofice pentru ca l-a citit pe Freud in liceu si are dioptrii marite. Criteriul de baza -si totodata amuzant de instabil: natura noastra filtrata prin sistemul lor de apreciere. Dar nu despre asta e vorba.

Ai zice ca ii cunosti. Dupa mai multi ani de invadare reciproca a spatiului mai mult sau mai putin personal ai zice ca ii cunosti chiar destul de bine. Si cu toate astea, in momentul crucial, in momentul in care te astepti cel mai putin sa aiba capacitatea de a se reinventa instantaneu, oamenii de schimba. Individul -la singular pentru o mai buna ilustrare generalista, este un joben in care nimeni nu a reusit cu gandul macar sa patrunda si sa traga cu ochiul la impresionantul numar de iepuri ascunsi in spatele fundului dublu. OK, asta a sunat putin ciudat.

Uneori e atat de placut, de reconfortant si de suficient sa te complaci in propria-ti simplitate sau in a celor din jur. Este linistea sigurantei ca maine nu va fi cutremur si usorul regret ca ceasul va suna la aceeasi ora si vei urma acelasi traseu. Cu diferenta ca primul sentiment  pare sa atarne mai mult in balanta. Alteori e un spectacol fascinant sa vezi reactiile celorlalti cand sunt pusi in situatii limite. Atunci cand nu esti implicat direct sau cand iti poti pastra mintea limpede -lucru de foarte mare ajutor de cele mai multe ori, sa observi natura umana, initial rigida ca un betisor de sushi, contorsionandu-se in cele mai diverse si neortodoxe pozitii, poate fi o sublima delectare pentru un obisnuit cu obisnuinta. Si cand spun situatii limita, nu ma refer neaparat la cele negative, deci reprimati-va pornirile de a sari in sus si/sau cu gura pe mine cum ca sunt insensibila (iar). Ideea e ca, pana la urma, nu ne cunoastem deloc. Ne observam, ne construim pareri si imagini si, intr-un moment oarecare, totul se transforma. Pe principiul “Jana nu e moarta, Jana se transforma”.  Abia aceste binevenite dereglari de ritm care ne rup de cotidian ne fac sa ne bucuram de viata cu adevarat, ca niste creaturi emotionale si cerebrale ce suntem si nu ca niste frunze de ficus (desi am vazut ca e o planta foarte apreciata zilele astea, tot respectul). Totodata, ne fac sa reevaluam calitatea unei rutine sanatoase, ca pentru un ritm cardiac tihnit de batranei impacati cu sine si cu pensia lor (utopic, dar vorba vine).

Personal, incep sa ma satur de atatea rasturnari de situatie.

2.19 a.m.